Băncile, fondurile de investiţii vor fi nişte biete carcase fără poeţi, cirtici şi teoreticieni literari angajaţi pe posturi de hermeneuţi financiari. “Scrisorile” lui Cristian Sima (şi pe el ar trebui să-l pun în ghilimele pentru că îi sînt “atribuite”) sînt încă o dovadă. Mi se apleacă de atîta poezie şi romanţă victimizantă în presa economică de după criza 2007. Sima e un mic episod. Avem genuri ultradiversificate: literatură de capitalism haiducesc, de capitalism de cumetrie, doină de capitalism ratat, balada lăcomiei. Una-două ajungem imediat la tropul cunoscut cu impulsul firesc uman de a fura bani – impuls pe care, eventual, am putea să-l stîrpim ca să lăsăm capitalismul mai curat şi mai uscat (a se vedea panseistica lui Lucian Croitoru).
Revenim la Sima. Vorba unei prietene, parcă au evadat personaje din unele romane ale lui Balzac. Chiar Zola aş zice (romanul “Banii” e excelent acum de recitit). Sima aduce foarte mici noutăţi pe piaţa schemelor financiare de atît de mare risc încît ating dubiosul sau ilegalul. Nici măcar noutatea literară nu e tocmai noutate. În interviurile din perioada decăderii, Vîntu cita din presocratici şi era şi mai oracular decît tipul nostru. Vîntu, e adevărat, n-a mai ajuns şi la perversiunea să-şi ceară scuze – deşi tot mai sper că o să-şi scrie memoriile.
Jocul lui Sima e pînă la capăt expus în formă adolescentin-tabloidală. Sinceritate şantajistă. Literatura scuzelor: Mă scuzaţi, dar m-am apucat să scriu şi să vă şi fac de căcat dacă tot v-am pierdut banii. Sau dacă mă prindeţi în zile bune doar vă laud puţin aşa. Am vrut să fiu şi eu mare şi iubit. Şi am încercat să vă cumpăr iubirea.
Nici clienţii nu sînt mai prejos. Încerc să-mi revin din declaraţia lui Dăianu întrebat de ce juca prin firmele lui Sima: “Mi s-a spus că doar aşa se putea tranzacţiona pe pieţele externe”.
Sima nu e un autor, e un persona