Sînt două direcţii ale unei generaţii poetice (a „optzeciştilor“) căreia unii comentatori s-au grăbit să-i cînte prohodul literar; şi ele se suprapun destul de bine unor sfere cultural-geografice. Există un stil regăţenesc, sudic, „bucureştean“, în care poetul (fie el Mircea Cărtărescu, Florin Iaru ori Traian T. Coşovei) are o jubilaţie lingvistică şi o logoree figurativ-ironică, trase peste biografism, prozaism şi familiaritate tranzitivă. Textul este amplu şi parcă ar vrea să nu se mai sfîrşească, pentru a explora posibilităţile combinatorii ale cuvintelor şi straturile culturale ale fiecărei sintagme. La antipod e stilul expresionist-ardelenesc, contaminînd şi cîte un reprezentant al direcţiei opuse (Ion Stratan) şi coagulînd poeme grave, tragice la modul dezesperant al Sensului absent. Textul este concentrat şi esenţializat la maximum, mizînd pe coparticiparea cognitivă a cititorului şi pe efortul lui de a traversa odată cu poetul limbajul ce-i locuieşte pe amîndoi. Nimicitorul lui Aurel Pantea confirmă această încadrare; şi, totodată, caracterizarea făcută poetului de Radu G. Ţeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă: „substanţa lirică se strînge în emisii dense, ca un precipitat“. Dacă Ion Mureşan pune în pagină desfăşurări dramatice, lucrînd scene şi montînd spectacole întregi ale unui vizionarism în regim histrionic, Aurel Pantea îşi sculptează fiecare poem ca şi cum ar fi primul – sau ultimul. Volumul său e, de aceea, un ansamblu reductibil la parte şi un tot de regăsit în fiecare vers. Construcţia exclude succesiunea „faptică“ ori figurativă şi echivalează, finalmente, cu tautologia. Poetul spune acelaşi lucru şi-n acelaşi fel, cu un ton încărcat de greutate profetică şi aproape deloc modulat. Unitatea de concept şi tautologicul de formulă îl fac pe autor să reia, pur şi simplu, unele dintre poezii în a doua secţiune a