★★★★ Mihail Şişkin, Scrisorar, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2012

Când am luat cartea în mână, numele autorului, „Şişkin”, l-am citit „Şukşin” şi m-am bucurat că a apărut o nouă traducere din extraordinarul prozator rus Vasili Şukşin (al cărui roman, „Călina roşie” a stat la baza unui film celebru, pe care l-a regizat el însuşi şi în care a şi jucat). Constatând că nu este vorba de el, m-am simţit dezamăgit.

Se pare însă că ruşii sunt inepuizabili ca furnizori de literatură bună pentru cititorii din întreaga lume. Mihail Şişkin (n. 1961) este şi el un mare scriitor şi, chiar dacă eu n-am auzit anterior de el, are deja o faimă internaţională. Romanul „Scrisorar”, tradus într-o limbă română fluentă de Antoaneta Olteanu (care însă nu ştiu din ce cauză a preferat, pentru titlu, forţatul cuvânt „scrisorar” în loc de „epistolar”), este din acea categorie care s-ar putea defini prin ecuaţia „minimum de recuzită, maximum de emoţie”.

Spre deosebire de americani, care trebuie să pună în mişcare automobile de mare viteză şi helicoptere, ca să atragă atenţia cititorului sau spectatorului, ruşii reuşesc mult mai mult decât atât, să provoace un plâns sfîşietor sau un râs dezlănţuit, aducând pur şi simplu în prim-plan oameni. Oameni aproape întotdeauna banali (dar ce om este oare cu adevărat banal?).

Personajele din „Scrisorar” sunt un băiat, Volodea, şi o fată, Saşa, care se iubesc. Ei se află însă la distanţă unul de celălalt, întrucât Volodea face parte din forţa de intervenţie rusească în China (ne aflăm în 1900). Atât, un băiat şi o fată, care îşi trimit scrisori unul altuia! Şi totuşi romanul are o surprinzătoare capacitate de a-l emoţiona pe cititor. Autorul este, ca şi predecesorii săi din literatura rusă, un specialist în... sufletul omenesc. În plus, el imită foarte bine stilul naiv-poetic, ca şi filosofarea stîngace prin care se caracterizează personaj