Prin 1960, în Sala Unu de lectură a Bibliotecii Academiei, unde mă întîlneam, aproape în fiecare după- amiază din săptămînă cu Mihai Zamfir, Miky Mancaş, Toma Pavel, Vlad Georgescu, Marta Guţu, Răzvan Teodorescu şi încă alţii, unde Zigu Ornea – pe care îl ştiam, dar nu îl cunoşteam, citea mai ales marile ziare interbelice, coperţile cărora aproape că îi acopereau chelia sa timpurie – unde un domn Missir incomoda pe toată lumea cu mişcările sale neglijente, pufnite, şi cu nasul său arogant, şi încă alţii, „unii morţi, alţii plugari” – acolo deci, unde toamna priveam cum cad frunzele tinereţii, iar primăvara ne scotea, în pauze, pe alei, alături de vreo plăcută domnişoară, cititoare oarecum incidentală, acolo deci cobora uneori din depozitele bibliotecii ca să ne aducă cerutele cărţi pe masă un domn destul de tînăr pe care nu ştiai de unde să-l iei: un domn cu o faţă prelungă, cu o fizionomie totdeauna gravă, cu o pieptănătură demodată – frunte înaltă, păr brun, puţin prea lung, dat pe spate – cu ochelari cu rame ieftine, îmbrăcat vizibil modest. Am aflat, peste mai bine de un deceniu – nu mai frecventam biblioteca atît de des – că acesta era chiar Alexandru George, cel care debutase în critica literară cu un mare succes – Marele Alfa se intitula eseul său; au urmat apoi, timp de peste 40 de ani, alte multe cărţi de critică şi istorie literară, proze şi numeroase traduceri ale domnului George Georgescu – acesta era numele său, mai bine zis falsa sa identitate, de hîrtie. Fantasma că banalitatea numelui l-ar fi putut apăra de „indiscreţia“ agresivei istorii a anilor ‘50, nu a rezistat – aşa că a ales să devină Alexandru George: prenume după prenume: sigur pe talentul său, putea deveni o autoritate – şi chiar a devenit. Acolo, la bibliotecă, îl adusese Tudor Vianu, mai întîi ca simplu bibliotecar, cum mi-a spus cîndva. Apoi, după începutul succesului, ne-am cunoscut, l-a