Merită să scrii despre Pervertirea, Editura Herg Benet, Cristinei Nemerovschi. Ştiu că afirmaţia este bizară, dar acesta este adevărul... Despre puţine cărţi merită să scrii şi totuşi, săracii de noi, o facem... Romanul ei anterior, Sânge satanic, debuta mai spectaculos, conţinea pasaje de un umor colosal, însă avea şi goluri de aer. Deja noul roman este mai omogean şi constant ca nivel.
Un montaj de discursuri ale diverselor personaje, cartea debutează cu dispariţia Ameliei în 2011 într-un context social entropic şi mizer, populat cu "maimuţe retarde". Tunetele şi fulgerele sunt dirijate spre făţărnicia corporatistă şi spre jegul uman generalizat. Roman cu teză, aşadar, evoluând la extremele regnului uman, studiu sociologic, dar mai ales o psihologie a creativităţii. În intenţia lui demitizatoare, limbajul nu poate fi decât veridic, ceea ce vrea să spună impudic. Naturalismul citadin se împleteşte cu un romantism al esteţilor furioşi şi dispreţuitori, care declară ritos: "nimic din ce fac sau spun oamenii nu merită luat în serios".
Poate că cea mai subtilă şi mai captivantă parte a romanului este formată din consideraţiile sociale, filosofice şi estetice, dovadă a maturităţii unui scriitor care poate evolua şi pe portativ abstract. O primă mostră ar fi ambiţia "muzelor leşinate"de a fi redate artistic aşa cum sunt ele, când, în fapt, artiştii sunt interesaţi de "un sentiment în legătură cu ele", adică să se redea pe ei înşişi. Pornind de la această percepţie narcisistă, se ajunge la accese seducătoare de misoginism: "Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o pizdă, două ţâţe şi un cur, că e ceva dincolo de ele, atunci eşti pe cale să te duci dracului". Seducător pentru că argumentul este produs de o femeie...
Surprinzător este filonul trăirist, primordial manifestat prin dezavuarea milei pentru umanitate, u
