Când un ins sau mai mulţi îşi dau mâna spre a săvârşi fapte ce indignă comunitatea se numeşte cârdăşie. Faptele, ca rezultat al cârdăşiei, sunt generate de oamenii stăpâniţi de anumite imbolduri antisocializare, de lăcomia de a fura timpul, împingându-l pe om în situaţii primejdioase pentru caracterul său curat şi pentru viaţa lui personală nepătată.

Există, fără îndoială, oameni cărora le lipseşte atât de mult prudenţa personală minimă încât refuză orice sfat împotriva pericolului cârdăşiei. Cârdaşii au nevoie de complicitatea multor oameni spre a atinge obiectivele lor meschine: a-ţi strica şi fura liniştea. Sunt destui oameni bravi, morali şi curajoşi, la prima vedere, cunoscuţi drept făcători de bine semenilor care, fie din naivitate, fie din nechibzuinţă, cad slugi cârdăşiei, risipindu-şi orice urmă a tăriei lor de caracter, strivindu-şi timpul şi liniştea, pătrunzând, dimpreună cu alţi complici, într-o cloacă urât-mirositoare şi până să prindă de veste ce-i aşteaptă, sau cât de mult au fost furaţi din drumul normalităţii lor, este prea târziu. Se cunosc oameni foarte serioşi, echilibraţi şi renumiţi în meseria lor, care-şi pierd vremea şi o parte a existenţei lor datorită cârdăşiei.

În mod inexplicabil, ne lăsăm pradă cârdaşilor şi ne lăsăm atraşi de nişte oameni şleampăţi la minte, adică smintiţi, dar care nu au nimic altceva mai bun de făcut decât să fure timpul, liniştea şi existenţa altora. Aceşti indivizi sunt, adeseori, mai răi decât tâlharii de la drumul mare. Căci ei, uitând de nedrebnicia lor, dau buzna în sufletul celorlalţi cu o lipsă de obraz soră cu nesimţirea.

Lupta împotriva cronofagilor cere curaj, prevedere, înţelepciune şi un caracter puternic. De aceea, rezistenţa în faţa ofertei intruşilor care cochetează cu cârdăşia reprezintă un bun exerciţiu pentru apărarea şi securitatea propriei tale vieţi. Acribia şi consecvenţă,