Copilul lui Dumnezeu
Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare predicator. Atât de mare, încât părea singurul în atmosfera cenuşie a Bucureştiului de sfârşit de secol şi mileniu.
Dacă intrai în biserică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprinzătoare, cu profunzimi de nebănuit. Te puteai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugăciune. Avea în ea deschiderea notelor de orgă şi puterea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, maiestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bisericii, direct în uliţă, pierzându-se printre casele vechi de pe strada Sfântul Silvestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o asculte, le aţinea drumul spre piaţă precupeţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un elixir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucureşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
Părintele Galeriu era când eruditul profesor universitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se descălţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pentru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Galeriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învăluitoare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprâncenele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran moldovean, din ba
