Mai degrabă realist şi onest decât didactic, Dan Sociu oferă, uneori, exemplificări precise ale noţiunilor originare, într-un registru mărunt, individual şi cotidian.
Au trecut aproape cinci ani de când un coleg de generaţie al lui Dan Sociu arunca asupra acestuia o învinuire usturătoare.
Sociu ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât un poet municipal. Fidel, aşadar, anumitor cercuri şi capabil de un tip de succes uşor de circumscris. Afirmaţia nu e de luat în serios (de altminteri, nimeni n-a luato, nici măcar cel care a emiso, aşa încât eventuala cherelă a sfârşit printr-o simplă confruntare parodică).
Mi-am amintit însă de episodul acesta în momentul în care, nu demult, recitind cărţile lui Sociu, am constatat că ele ilustrează într-adevăr, ca proiect, o remarcabilă strategie teritorială. Nu despre teritorii geografice sau tematice e vorba, desigur, ci despre zone ale imaginarului şi ale expresivităţii, cucerite una câte una, cu o răbdare cumplită şi după un plan detaliat. Scenariul e valabil pentru tot cea publicat Sociu până acum.
Mai ales romanele, trebuie spus, au stârnit controverse printre critici. Funcţionând adesea ca nişte contrapuncte pentru poezie (pe care o confirmă sau o contrazic), acesta oferă de fapt un model coerent pentru înţelegerea raporturilor lui Dan Sociu cu propriul parcurs literar. Citite cândva ca autoficţiuni deviante, Urbancolia sau Nevoi speciale sunt în realitate altceva. Un fel de cântece de gestă aduse la zi al căror protagonist implicit nu e numaidecât omul Dan Sociu sau autorul omonim, ci chiar poezia lui Dan Sociu. Concepută evolutiv. M-a bucurat să citesc în numărul trecut al Observatorului cultural o cronică semnată de Oana Purice, care descrie romanul Combinaţia ca pe o „odisee după Sociu”. Sigur, trimiterea e la Kubric (şi la Clarke), nu la Homer, dar amănuntul nu ştirbeşte din semn
