Minunat şi înfricoşător

Teodor Dună, poet

Există oameni care se nasc cu vocaţia singu­ră­tăţii, care, orice ar face, oricât ar încerca să se des­prindă din bra­ţele ei, vor rămâne cu con­ştiinţa pro­priei singu­ră­tăţi. Şi cu cât vor în­cerca să-şi "uite” pro­pria sin­gu­ră­tate, cu atât această conştiinţă va fi mai du­reroasă, iar ei înşişi se vor simţi mai ali­e­naţi, mai scin­daţi. Unii oa­meni sunt dam­naţi la acest minunat şi în­fri­coşător lu­cru care este singu­ră­tatea. În măsura în care nu te laşi trăit de ea, ci în­cerci tu să o tră­ieşti, să-i găseşti un sens, să o înţelegi. Pen­tru că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm se află doar acolo, în miezul ei. Sin­gurătatea nu se mă­soară în golul care te înconjoară, nu este doar absenţa a ceva, a cuiva, ci este ea însăşi o pre­zenţă, la fel de palpabilă ca o fiinţă al cărei trup de aer poate fi la fel de minunat ca orice alt trup viu şi mi­nunat. De ani de zile am gesturile unui om singur şi mă gândesc la mine tot mai mult ca la un om singur.

„Balul fetelor”. Reproduceri după picturi de Val Gheorghiu Ra­reori cineva rămâne în casa mea mai mult de câteva ore, rareori pot sta mai mult între oameni fără să vreau să fug, să mă întorc în casa în care mă aş­teaptă mi­­nu­nata şi cruda mea singu­rătate. Când mă întorc din lu­me, singurătatea mă întâm­pină, fru­mos aranjată, chiar seducătoare, încă de la uşa de la intrare. Aproape în fie­care zi ne îmbră­ţi­şăm, eu cu singurătatea mea, ne vor­bim, uneori îmi dictează ce să scriu, îmi spune, în func­ţie de stările pe care le are, ce tricou sau cămaşă să îm­brac, seara îmi şopteşte câte o poveste despre fe­­ricire şi viaţă, îşi trece mâi­nile prin părul meu şi ador­mim, cu­minţi şi împăcaţi. Are un trup uşor şi catifelat şi mi se pare că nu îmi vrea răul - aş zice chiar că are grijă de mine şi mă ocro­teşte. Marele ei defect con