Nu este zi in care sa nu citim macar o poveste care sa ne induioseze, sa ne faca sa tresarim speriati de ceea ce traiesc unii, de cata boala si suferinta exista in lume! E ca si cand Dumnezeu ne arata mereu crucea pe care o poarta unii dintre noi, incercandu-ne insa iubirea si milostenia.
Recunosc, ca uneori ma simt depasita de povestile pe care le aud. Fotografiile aratand copii bolnavi de cancer, cu ochii tristi, aseazati in fata camerelor de fotografiat, in speranta unui ajutor financiar, sau dimpotriva razand, nestiind cat de aproape sunt de moarte, imi frang sufletul. Dar cel mai mult ma doare, cand constientizez ca societatea face prea putin pentru ei. Ca sunt maladii care nu se pot trata aici, in tara, datorita lipsei de pregatire a doctorilor sau a aparaturii sau a medicamentelor... Atunci am acea revolta a romanului constiincios, care de 30 de ani cotizeaza la sistemul de sanatate, slava lui Dumnezeu, sunt sanatos si ma tratez empiric cand am si eu cate ceva, sau merg la o clinica privata unde am un abonament de la serviciu. Si ca mine sunt aproape toti prietenii mei Si atunci unde sunt banii care se strang de la noi?
Este retorica.
Am invatat ca solutia sa ajutam, suntem noi, ca indivizi, noi cei care ridicam telefonul si apelam un numar alocat pentru cate un caz... doi euro... sau uneori un cont in care depunem cativa leuti...
In primavara, am auzit povestea unei fete de 22 de ani, bolnava de cancer. Era colega de facultate cu fiica mea. O cheama Daniela. Am adunat atunci langa mine sau mai bine zis, m-am alaturat unui grup care a organizat un concert caritabil. S-au implicat atunci preoti, cativa preoti si cateva persoane, fara niciun fel de pregatire in acest tip de actiuni. A fost ceva extraordinar. Am reusit intr-un timp foarte scurt, golindu-ne pe noi de grija pentru propriile persoane, am reusit in ma
