Dacă despre deschiderea oficială a Talciocului Cultural aţi putut citi în ziarul nostru de ieri, mă bucur că pot oferi o cronică a ceea ce a urmat în această nebună zi de 11 octombrie, cu prelungire până pe 12...

Aşadar, să tot fi fost 21.30 când Iulian Canaf, pe care l-am prezentat ca fiind mai mult decât „Vocea României” (unde, vă amintiţi?, poporul de SMS-işti l-a ejectat în semifinală), adică pur şi simplu Vocea. Pe care şi-a jertfit-o pentru ca noi, cei vreo 400 (unde, Doamne, au încăput atâţia!?) de împătimiţi de blues (chestia aia care zice Iulian că-i curge prin vene; şi nu minte, fiindcă blues-ul este doar sincer, şi atât), să ne bucurăm de câteva ore de Artă adevărată. Nu, n-a fost o seară „incendiară”, că d-astea sunt doar cu pleibeciste, prin cluburile de panarame, a fost „doar” o seară perfectă, în care un Artist unic în felul în care cântă şi simte Muzica a avut parte la rândul său de publicul pe care şi l-ar dori mereu.

Toţi, absolut toţi cei de-acolo (chiar dacă unii nu ştiau poate cine a fost Robert Johnson, cine a fost Stevie Ray Vaughn ori cine este Bob Dylan) au cântat, au bătut ritmul pe mese ori pe genunchi, au intrat cu vocea când trebuia la „Mojo Working”, ce mai, au fost parte din eveniment, ceea ce trebuie salutat cu multă dragoste. Exact ceea ce a făcut şi Iulian, care nu numai că a revenit de trei ori pe scenă pentru bisuri, dar ne-a mai înmânat pe un stick, într-una din pauze, una din piesele care vor apărea pe albumul Canaf aflat în curs de înregistrare. Piese noi, compoziţii proprii, blues ca la mama lui, pe malul Mississippi-ului, venit de pe malul... Bahluiului! Să nu vă mire: blues-ul nu e doar trăire, e şi vers. Iar cu Iulian Canaf, până să începem înregistrarea interviului pentru Intermedia, am purtat o discuţie despre, ţineţi-vă bine!, Shakespeare, Edgar Alan Poe şi Ginsberg!... pornită de el, nu de mine, că eu sunt