In Romania nu au existat niciodata generatii de sacrificiu, indiferent cat adapost ar oferi o asemenea categorisire, cat confort psihic.
In absenta busolelor, modelelor si perspectivelor, oamenii dezvolta, daca se poate spune asa, vocatia nefericirii. Li s-a indus, cu asta sunt de acord, impresia unor compromisuri istorice, pe care unii le-au facut fara noima, de teama vremurilor, fara sa le constientizeze, iar altii s-au angajat la ele amagindu-se ca iubesc legenda Mesterului Manole.
Sacrificii fac doar parintii, in stricta relatie cu viitorul copiilor lor. Ii invata ca renuntarea are un revers fericit, le induc ambitia reusitei in functie de optiuni, si atat. Adica totul. Adica arhitectura aflata la baza constiintei.
Dar multimi care aleg sa sacrifice prezentul in numele unui progres necuantificabil nu exista. Caci daca toate generatiile s-au autodenumit "de sacrificiu" nu mai exista exceptie, ci regula. Si imi este groaza sa calific altcumva o stare care a transformat esecul intr-un soi de virtute.
De aici se poate creiona o societate care poate pasi pe calea evolutiei. De la gasirea unor valori nationale (caci exista undeva ascunse printre invataturile incarcate cu palnia in mintea noastra, dar politizate excesiv in epoca egalitarismului), acceptarea lor prin consens si agatarea in trena lor, in prima instanta, pana la obisnuinta si devenirea din inertie.
Parintii nostri aveau un adapost in cultura, in educatia primara care incepe cu a nu arunca hartii pe jos, evolueaza cu "ce tie nu-ti place, altuia nu face" si se desavarseste cu renutarea la orgoliu in favoarea unei comunitati, mai mici sau mai mari. Istoria tinea uneori de foame nu pentru ca ii invata ce neam destept si neatarnat i-a livrat in lume, ci deoarece continea modele.
Kogalniceanu, Maiorescu, Eminescu, Cantemir, Carol nu au fost
