★★★ Puși Dinulescu, Burlacul, roman, București, Ed. Minerva, 2011.

Cuvântul „burlac”, ales de Puşi Dinulescu ca titlu al unui simpatic roman al său, înseamnă în limba română nu numai „bărbat necăsătorit”, ci şi „bărbat în jurul căruia gravitează foarte multe femei”. Burlacul lui Puşi Dinulescu (care este poate chiar Puşi Dinulescu, romanul fiind scris la persoana întâi) ilustrează perfect această definiţie. Mintea personajului seamănă cu o carte de telefoane în care sunt menţionate numai doamne şi domnişoare.

Prozatorul are un mod neglijent-cinic de a le caracteriza: „E o femeie micuţă de statură şi slabă ca un ogar”; „Nelly, de vreo 25 de ani, cu ochii umezi, de cal”; „O suedeză... era blondă ca un sparanghel în soare...”; „Pe mine mă plăcea Hilde, dar mie nu-mi plăcea, că era foarte mare şi grasă...”; „Monica avea ceva de fiară în ea”; „Lui Jeni i se mai spune şi femeia-jandarm pentru că e foarte dură”; „Olga, o tipă blondă, destul de durdulie, cu un aer de poloneză” etc.

Prin aceste caracterizări, seducătorul de profesie vrea să demonstreze că nu se pierde cu firea în faţa femeilor, că le priveşte ca un specialist care le clasifică repede. Mulţi bărbaţi se laudă, ca nişte vânători, cu pretinsele lor cuceriri, dar la Puşi Dinulescu nu este vorba de o simplă fanfaronadă. El a inventat în proza românească un stil, al relatării dezabuzate, al dezinvolturii, al curajului de a-şi povesti la scenă deschisă şi eşecurile. El a redecoperit FIRESCUL, abandonat de prozatorii epocii.

În plus, în roman, sunt înregistrate – tot aşa, în treacăt – informaţii legate de anii ‘60, când scriitorul era tânăr, boem şi necăsătorit: cântece la modă, filme care se bucurau de succes, articole publicate în revista „Contemporanul” de G. Călinescu etc. Toate acestea creează o puternică impresie de viaţă transmisă în direct.