Cariera internaţională a lui Mircea Cărtărescu se află, de mai bine de un deceniu, pe o vizibilă şi inevitabilă pantă ascendentă. Iar asta fără a fi fost sprijinită instituţional cine ştie cît, cum şi-ar închipui unii sau cum ar încerca alţii să-i găsească „explicaţii“, căci traducerile sale, începute cu mult înainte de ICR, pe vremea cînd literatura română nici nu îndrăznea, nici nu era ajutată să scoată capul în lume, au fost şi sînt în continuare exclusiv iniţiativele editorilor străini. În tot acest timp, în care Mircea Cărtărescu şi-a văzut aproape maniacal de scrisul său, terminîndu-şi doctoratul cu Postmodernismul românesc, trilogia Orbitor şi alte proiecte literare mai mici, traducerile sale au continuat să apară în tot mai multe limbi şi, mai ales, într-un ritm constant, neobişnuit pentru un scriitor român.

Celor care ştiu că acum se traduc anual, în diverse limbi, peste o duzină de cărţi, poate le e greu să-şi imagineze perioada în care se traducea o carte la cîţiva ani. De fapt, Mircea Cărtărescu este primul scriitor român care a avut o carieră internaţională după ’89, nominalizarea Nostalgiei în 1992 la Premiul Médicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul Uniunii Latine fiind primul semn de recunoaştere europeană a unei cărţi româneşti. Nu e de mirare, aşadar, că Mircea Cărtărescu se află, în acest moment, în punctul optim al vizibilităţii sale occidentale: cărţile sale au apărut pînă acum în 60 de ediţii străine, într-un total de 18 limbi (trilogia Orbitor este deja tradusă complet în patru limbi şi se află în curs de traducere completă în alte cîteva), textele sale se regăsesc în 25 de antologii literare internaţionale, iar de curînd a primit, la Berlin, alături de traducătorii Gerhardt Csejka şi Ferdinand Leopold, Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt 2012“ pentru Orbitor II. Corpul, al doilea pr