După referendum, politica a intrat în colaps. Nu mai interesează pe nimeni, nici măcar împărţeala candidaturilor în partide, unde se iau decizii mai importante ca la alegerile propriu-zise, nu mai stîrneşte mare interes. Noroc, însă, că se mai întîmplă alte lucruri palpitante.
De exemplu, premiile Nobel. Mircea Cărtărescu, speranţa noastră eternă la un Nobel românesc pentru literatură (primul adevărat, cum ar veni, pentru că Herta Muller, insuficient de autohtonă, a încîntat doar pe jumătate) consideră alegerea juriului surprinzătoare, deoarece scriitorul chinez cîştigător nu este disident. Spre deosebire de el, care, ca mulţi alţi eroi locali, s-a dedicat total şi curajos cauzei anticomunismului după ce acesta s-a prăbuşit.
Crede oare autorul român că Nobelul ar trebui dat pe criterii politicei şi că, eventual, şi în cazul lui activitatea politică ar fi cea care i l-ar putea aduce, pînă la urmă? Dacă da, cred că e o miză greşită, pentru că această activitate e foarte departe de grandoarea pe care el i-o atribuie, în mod complet delirant, atunci cînd se teme că ar putea fi arestat din cauza ei (citiţi întreg interviul, merită).
Însă, în mod ciudat, necîştigarea Nobelului a declanşat în candidatul nostru un acces de victimizare nu împotriva juriului, ci împotriva celor care l-ar denigra şi calomnia în ţară. Isteria a prins rapid şi au apărut imediat cîteva apeluri la solidarizare cu Mircea Cărtărescu, absolut hilare. Ce e şi mai hilar e că, dacă nu te uiţi la Antena 3, principalul calomniator acuzat în acest caz, nu înţelegi deloc despre ce e vorba, la ce se referă oamenii ăştia. Practic, atît beneficiarul şi semnatarii apelurilor, cît şi cetăţenii la care pot avea ele ecou fac parte cu toţii din publicul Antenei 3. În afara acestui public, toată această criză aparent catastrofică nu are sens.
Dacă la Nobelul pentru literatură am rîs, la cel p
