Ca soaţa să scrie o carte despre ilustrul ei soţ nu-i deloc de mirare. Numai în spaţiul exsovietic s-au înregistrat câteva astfel de răsunătoare apariţii, începând cu opul dedicat de Krupskaia lui Lenin, continuând cu mult comentatele cărţi semnate de soţiile lui Soljeniţân ori Saharov. Cine mai ştie că laureata Premiului Nobel Marie Curie este autoarea unei cărţi despre soţul ei, un cercetător de mult mai puţină faimă decât descoperitoarea radioactivităţii? Însă ca soţul să scrie cu deplină admiraţie o carte despre soţie – mai rar.

Iată că s-a întâmplat şi asta (evident, păstrând proporţiile), la Iaşi, unde Editura „Timpul” trimite în librării cartea „Teatrul visat” datorată lui Constantin Brehnescu. Este un întinslaudatio la adresa soţiei sale, Natalia Dănăilă, trecută de vreo doi ani în lumea umbrelor. Prima întrebare pe care cititorul şi-o pune este dacă se află în faţa unui demers întemeiat. Altfel spus, dacă panaşul de merite al evocatei justifică sau nu o astfel de omagiere întinsă pe aproape 200 de pagini. Am cunoscut-o pe „Luluşa”, îl cunosc pe regizorul Const. Brehnescu şi afirm fără nici o ezitare: da. Natalia Dănăilă a fost un personaj-ferment răzbătător, inovator, cu merite de necontestat în mişcarea teatrală ieşeană, care nu numai că a lăsat urme, dar chiar a făcut pârtie în universul mirific al reprezentaţiei pentru copii şi tineret.

Cartea dezghioacă miracolul construcţiei în amândouă planurile, cel al ctitoririi fizice şi cel al ctitoririi spirituale, în amândouă ipostazele, Natalia asumându-şi roluri de prim-plan. A trecut, mai întâi, dificila probă de a determina edificarea unui teatru în oraşul naşterii teatrului românesc şi în vremuri deloc fericite, când erau interzise orice construcţii social-culturale. A trebui să forţeze o mulţime de uşi vag-întredeschise, să apeleze la susţineri conjuncturale (autorul cărţii are curajul să înd