Ar fi urmat să spargă toate recordurile imaginabile în materie de complex militaro-industrial. Ar fi urmat să aducă Europei mari beneficii...
Ar fi urmat să fie şi cea mai amplă fuziune din istorie, din care să rezulte cel mai mare concern militar, aeronautic şi aerospaţial din lume. N-a fost să fie.
Cele trei ţări participante n-au vrut să fie. N-a vrut, în primul rând, Berlinul. Germania ar fi urmat să coopereze cu Franţa şi concernul britanic BAE, iar Londra s-a opus categoric perpetuării unei abordări preponderent etatiste, favorizate de francezi şi germani, în timp ce Germania s-a temut că va pierde locuri de muncă.
Realizarea proiectului ar fi fost, pentru europeni, extrem de salutară întrucât ar fi amplificat sensibil eficienţa structurilor industriei militare, aeronautice şi aerospaţiale ale Bătrânului Continent, sporind enorm şi competitivitatea europeană într-un domeniu copios dominat de americani. Şi Thomas Enders, şeful EADS, ar fi vrut fuziunea. Germanul Enders s-a arătat dezamăgit de insuccesul proiectului trilateral. Iar unul din purtătorii de cuvânt ai concernului său a atribuit Berlinului răspunderea pentru eşecul negocierilor vizând fuziunea.
Guvernul federal a refuzat să adopte o poziţie în această privinţă. Ministrul german al apărării, Thomas de Maiziere, s-a rezumat la o declaraţie laconică, potrivit căreia nu ar împărtăşi opinia celorlalte ţări participante care au afirmat că Germania ar fi de vină pentru că fuziunea nu se va mai produce.
Presa germană s-a arătat în schimb mai locvace şi mai critică. De la stânga la dreapta spectrului politic, editorialiştii germani au regretat şi denunţat ceea ce mulţi consideră a fi contribuţia decisivă a oficialităţilor de la Berlin la naufragiul tratativelor. De altfel, secretarul de stat german, Peter Hintze, coordonator al domeniului aeronauticii şi astronauticii, s-a
