Tudor Giurgiu vorbeşte despre parcursul profesional mediocru pe care l-ar fi urmat în România comunistă şi despre alegerile pe care le-a făcut în tranziţia către democraţie.

România, început de toamnă, 2012. Tudor Giurgiu e relaxat şi are motive să fie: filmul său, „Despre oameni şi melci", a avut, în primul weekend de la lansare, cei mai mulţi spectatori ai unei pelicule româneşti din ultimii 10 ani. Despre asta e vorba în acest interviu, despre ce înseamnă succesul şi cât de mult cântăreşte fiecare treaptă profesională, parcursă, cuminte, în ordinea firească, despre ce înseamnă să asculţi care-ţi e adevărata chemare sau despre cum alegerile care contează rămân, totuşi, tributare intuiţiei şi flerului. Şi despre cum, întotdeauna, cele mai bune comedii sunt acelea care conţin o doză bună de tragedie. „Weekend Adevărul": V-aţi format în socialismul târziu. V-au afectat în vreun fel restricţiile vremii?

Tudor Giurgiu: Nu neapărat. Perioada aia a fost foarte mişto pentru mine. Toate restricţiile se puteau transforma în nişte ocazii de mare distracţie. Era perioada în care trebuia să faci, cu două săptămâni înainte să începi şcoala, tot felul de munci agricole. Lângă liceul nostru era o livadă, deci mergeam la cules de mere, dar şi la porumb sau la sfeclă de zahăr. An de an însă aşteptam să mergem la cules de mere, pentru că era foarte amuzant. Mergeam cu casetofoane, cu muzică. Tata îmi aducea casete din Polonia cu rock, cu punk polonez, cu Michael Jackson sau Whitney Houston. Era special. Da, a fost o perioadă tristă, a fost nasol, se întrerupea curentul, aveam lămpaşe în casă, toate lucrurile pe care românii le ştiau, dar fiecare îşi construia un univers, un refugiu. Ce conţinea acest refugiu? Care erau preocupările tânărului Tudor Giurgiu?

Eram pasionat de sport. Aveam carnete în care îmi notam rezultatele. Eram mare fanatic cu fotbalul, dar am ju