La urma urmei, americanul ne-a făcut părtaşi la podium cu el!
Dopajul e o chestiune de sistem. Deşi nu sînt pasionat de ciclism, am urmărit cu patima frustratului şi a omului în sfîrşit răzbunat cele şapte Tururi ale Franţei, cîştigate suprem, între 1999 şi 2005, de invincibilul Lance Armstrong. Sînt convins că multe milioane de oameni au trăit aceleaşi sentimente mîntuitoare, că există întotdeauna o şansă şi pentru cei din urmă, că oricît de jos ne-am prăbuşi, Dumnezeu ne vede şi ne întinde o mînă.
Armstrong nu era doar campionul în absolut, unul din acei dăruiţi genetic pentru condiţia de veşnici cîştigători. Armstrong era omul ridicat din moarte după calvarul fără nume al unor operaţii de cancer cărora nici doctorii nu le mai ştiau numărul. Nu numai eu, ci milioane de resemnaţi în nişte maladii fără soluţii sigure am urmărit triumfurile lui Armstrong cu un intens simţămînt de solidaritate.
Iar în toţi aceşti ani, nu Armstrong, ci Turul Franţei ne-a minţit, şi-a bătut joc de-o întreagă omenire, construind cea mai trufaşă fraudă emoţională. Dacă cei 15 coechiperi ai lui Armstrong şi, deodată cu ei, medicii, stigmatizaţi public deja din cauza unor mai vechi procese de dopaj, au jucat şapte ani la marea cacealma, e imposibil ca organizatorii celebrului Tur al Franţei să nu-i fi ghicit raţiunile şi dimensiunea. Statistic, e imposibil ca în atît de vulnerabilul doping - lesne de controlat chimic, medical şi ca scenariu - să nu fi realizat nimeni grotescul înşelăciunii. De fapt, am trăit o imensă diversiune. Într-un fel, noi, publicul mondial, am şi încurajat-o. L-am dorit învingător pe Armstrong, pentru că el devenea astfel imaginea populară a învingătorului unei sorţi năprasnice. Armstrong n-a fost ciclistul supratalentat, el era cel ridicat din morţi, era alergătorul căruia nici cancerul nu putea să-i mai ia trena.
Tot statistic, sîntem îndrep
