Din când în când subiectul nr. 1 mondial pe problematica sportivă (ăsta cu, pardon, rasismul) cedează locul pentru o zi sau două celeilalte chestiuni: Lance Armstrong şi perfecţiunea dopajului. Ultima găselniţă a agenţiei americane de profil este un raport gigantic care cuprinde sute de mărturii, dintre care 15 cică ar fi ale unora dintre cicliştii care ar fi asistat la tot ciclul de procedeuri. Am mai abordat subiectul şi cu ceva vreme în urmă, atunci când se dăduse publicităţii acelaşi raport dar în varianta scurtă, în care se pomenea doar de una din tehnicile de dopaj, cea cu injectarea de sânge oxigenat, procedeu de altfel practicat şi de numeroase echipe de fotbal din lumea largă, dintre care doar una din Anglia a plătit un preţ (rezonabil de altfel: o amendă şi o retrogradare). Acum, aflăm că Lance Armstrong avea, raportul, doze nenumărate din propriul său sânge, congelate spre a fi utilizate atunci când se făceau controalele („inopinate”, tot cu ghilimele, şi la ei ca şi la noi şi ca oriunde în lume, ba şi în orice sport) care, zice Lance, niciodată în carieră nu l-au depistat pozitiv. Din lecturarea rezumatului acestui raport, aşa cum l-au prezentat ziarele româneşti, eu am reţinut doar chestia cu mărturiile celor 15 ciclişti. Şi mi-a ţâşnit un snop de întrebări la care cred că deştepţii americani antidopingişti n-ar avea cine ştie ce răspunsuri cât de cât inteligente. Prima ar suna cam aşa: cine şi pe ce bază de ce ne-ar putea demonstra că ăia 15 erau (şi sunt încă, din moment ce se constituie în martori ai acuzării) curaţi-lacrimă?... într-un sport în care cine nu se dopează n-are nici o treabă cu performanţa. Iar cei 15, ca participanţi în Turul Franţei, nu puteau fi decât ciclişti de top mondial. O a doua întrebare: garantează cineva că ăştia 15 chiar spun adevărul?... Că nu e vorba doar de invidie, transformată în ură, la adresa celui care s-a cocoţ