După 1965, rămân peste hotare laboranţi, profesori universitari, fizicieni atomişti, balerine, guriste şi harpiste.
Documentându-mă pentru un eseu despre cum s-a dus pe apa Sâmbetei Fondul Antonescu, am ajuns cu lectura la cartea „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii", lucrare tipărită de regretatul Mihai Pelin, în 2004, la Editura Compania.
Titlul însuşi avertizează că nu e vorba de un dicţionar al românilor de seamă fugiţi peste hotare între 1944 şi 1989. Mihai Pelin şi-a propus să înfăţişeze cele 1222 de destine aşa cum le schiţează documentele din Arhiva Securităţii. Fireşte, autorul avansează şi date proprii, mai mult sau mai puţin riguroase. Esenţa e dată însă de ceea ce crede Securitatea şi nu Mihai Pelin despre refugiaţi.
Una peste alta, Opisul ne oferă o seducătoarea panoramă a felului în care s-a fugit din ţară în timpul regimului comunist.
În anii 1945-1948, cei mai mulţi români rămân în străinătate refuzând pur şi simplu să se mai întoarcă în ţară. Unii sunt antonescieni îngrijoraţi de Actul de la 23 August 1944. Alţii sunt legionari fugiţi după eşecul Rebeliunii din ianuarie 1941, conştienţi însă că noul regim le e un duşman mai mare decât cel antonescian. În fine, sunt şi diplomaţi sau funcţionari ai regimului încoţopenit după 23 august 1944, dar pe care evoluţia evenimentelor spre comunism îi face să nu se mai întoarcă în ţară.
Pe locul al doilea, dacă nu pe primul, la concurenţă cu decizia de a nu se mai întoarce, se situează fuga din ţară cu avionul. Fie ca pasageri clandestini ai unui avion, fie doar ca piloţi.
Un mijloc preferat, dar mai puţin exploatat, date fiind dificultăţile, rămâne călătoria clandestină cu vaporul.
Din 1948 până în 1965, timp văzut de toţi istoricii drept unul al cortinei de fier fără fisură, se fuge din ţară fie cu
