Sunt în România, în companii de stat ori private, numeroşi manageri a căror carte de vizită este performanţa. Şi sunt, totodată, specialişti ori simpli lucrători ale căror vocaţie, pasiune şi pricepere îi plasează în categoria celor care produc lucruri bine făcute. De ce, atunci, într-o ţară cu astfel de valori umane, veniturile sunt neîndestulătoare iar PIB-ul e modest? Nici n-ar putea fi altfel atât timp cât, în materie de muncă şi de producţie, o mare parte a societăţii sfidează calitatea; şi cât timp competiţia e o pasăre rară. Mai multă bunăstare în această ţară nu are cum să vină decât de la un PIB cu o structură nouă, încorporând valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Un plus  de valoare adăugată, care să aducă mai multă bunăstare, n-avem de ce să-l aşteptăm de la acele companii, ce nu-s deloc puţine, ce-şi permit luxul să oblige populaţia şi societăţile comerciale competitive să le accepte indolenţa, nepriceperea şi risipa.

Cum s-a ajuns aici? Să judecăm. Numeroase cauze sunt de ordin structural. Sistemul nostru de pieţe libere, de producţie şi de consum,  nu e încă rodat. Şi nici nu şi-a format încă toate reflexele necesare unei bune funcţionări. Mai departe, accelerarea tuturor motoarelor reformei structurale, în consens deplin cu legităţile economice, întârzie mult prea mult. Iar multe dintre experienţele de până acum – acele experienţe în care motoarele restructurării au fost turate superficial iar legile economice au fost încălcate deliberat, de teamă ca şocul reformelor să nu fie prea dur – au eşuat. Şi mai e o cauză, esenţială şi ea, legată de pregătirea şi de educarea forţei de muncă: în societatea noastră nu există încă o masă critică a oamenilor potriviţi la locurile potrivite. În acelaşi timp, într-o ţară în care puţini oameni muncesc, s-a restrâns şi masa salariaţilor plătitori de impozite.