Deşi la începutul anilor '90 se spunea despre industria românească faptul că e o grămadă de fier vechi, există totuşi fabrici care n-au acceptat acest destin. Dimpotrivă, au ştiut să se reinventeze, să scoată pe piaţă produse de calitate şi mai ales vandabile, pentru că întreprinderile aveau cel mai important capital - muncitori de înaltă calificare.
Un exemplu cât se poate de elocvent este „Electromagnetica", în halele căreia, dispuse pe cinci hectare, am intrat zilele trecute. Mulţi trec pe lângă fabrica aceasta, situată într-un punct aglomerat al Bucureştiului, aproape de intersecţia Căii Rahovei cu Trafic Greu. Poate credeţi că e una dintre „ctitoriile" comunismului. Nici pe departe aşa ceva! Directorul fabricii, om între două vârste, cu vorba scurtă şi la obiect, pe numele său Eugen Scheuşan, care lucrează aici din 1979, de la absolvirea Institutului Politehnic, la specializarea Automatică, ne invită în biroul său, practic un mic muzeu, dacă te uiţi la aparatele de radio de pe vremea străbunicii. Actul de naştere al fabricii datează din 1930, mai întâi ca un atelier cu 35 de muncitori calificaţi, a căror treabă era legată de telecomunicaţii, primele 1.000 de aparate telefonice fiind realizate aici în 1932. Mai târziu s-a trecut la producţia de centrale telefonice manuale. A venit comunismul, dar întreprinderea şi-a continuat drumul său, din 1948 realizând contoare electrice şi aparate de măsură electromagnetice, din 1959 - echipamente de automatizări pentru căile ferate, redresoare şi relee, iar din 1968 - centrale telefonice automate.
Avem tehnologie. Ce facem cu ea?
Vine o nouă schimbare de regim politic, în 1989, şi „Electromagnetica" ajunge în faţa altei răscruci de drumuri. Cel care se află acum în faţa noastră, Eugen Scheuşan, devine directorul fabricii în 1991, deci a simţit cel mai profund, de 21 de ani, zbaterile în
