Era – nu ştiu de ce folosesc timpul trecut – un tip haios. Dădea bine la publicul larg, pentru că vorbea pe limba acestuia. Plăcea lipsa de fasoane şi chiar cinismul cu care îşi argumenta demonstraţiile.

Asta l-a făcut un obişnuit al multora dintre emisiunile cu tematică economică (cu excepţia celei a lui Moise Guran, care cu nasul lui de oltean, i-a mirosit şmecheria) şi era evident că se simţea bine în faţa camerelor, unde-şi putea desfăşura talentele de histrion cu doctorat în matematică. Cu timpul a început să aibă şi motivaţii, simţind nevoia să se implice şi în alte jocuri decât cele financiar-bancare. Şi-a făcut un titlu de glorie din achiziţionarea unei părţi din capitalul agenţiei de presă care făcea, mai mult decât transparent, jocurile Cotrocenilor.

Îl gâdilau plăcut intervenţiile cărora nu prea le dădea curs, pentru că “subalternii” îşi făceau propriile jocuri. Miza mult pe reclama gratuită pe care i-o făcea calitatea de analist de ocazie şi şi-a selectat clientela din rândul VIP-urilor, nu doar din orgoliu, ci şi pentru că faima de acest tip îi aducea alţi amatori de îmbogăţire rapidă. Juca rolul unui mic Dumnezeu financiar, ai cărui credincioşi îi dădeau mână liberă, convinşi că va face tot ce e mai bine pentru ei.

Nu cred că Sima şi-a propus să-i ţepuiască pe cei care i-au încredinţat consistenta lor agoniseală. Dacă îi făcea mai bogaţi, devenea şi el mai bogat. Cred, mai degrabă, că şi-a calculat greşit paşii. Ca orice jucător, a avut mai multă încredere în intuiţia sa şi mai puţin în temperanţă şi prudenţă. Nu câştigă decât cei curajoşi, care îndrăznesc. Unii. Pentru că majoritatea pierd. E reţeta jocului: din pierderile celor mulţi se aleg beneficiile câştigătorilor. L-aş compara pe Sima cu un alt jucător, de anvergură mai mare: Vântu. Şi el a fost la un pas de a da lovitura. Dacă nu se produceau fisurile din eşafodajul FNI, const