“Vreau ca fericirea să rămână cu mine şi după ce trag apa”, o frază ce mi-a rămas în minte până la sfârşit. Au venit pe coridor cupidonii, în timp ce aşteptam să intrăm în sală, eu, împreună cu alţi zeci de oameni. “Trebuie să ne înapoiaţi tot ce vă dăm” a strigat unul dintre ei.
M-am trezit, în mână, cu un chestionar scurt, şi un pix albastru.
Am completat chestionarul, eu, împreună cu alţi zeci de oameni. “Ce culoare are fericirea? Ce gust? Unde o cauţi, etc.” întrebări dintr-astea.
Am dat înapoi chestionarul şi pixul, apoi am intrat în sală, unde am ocupat locul din primul rând, colţul din dreapta.
Stăteam, deci, în Sala Mică a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş şi aşteptam să înceapă… SpectacoluL. MedeEA. I-am făcut cu mâna, rapid, lui Aszti (Asztalos Zsolt), percuţionistul, ce stătea în faţa mea, la capătul opus, şi ceva mai în spate, lângă chitaristul Győrgy Zsolt.
Au început să mângâie un ritm ce devenea tot mai alert. Pe scena pe care predomina albul, pe ritmul muzicii live ce ieşea din instrumentele celor doi muzicieni, au apărut cupidonii, Didi şi Luchi (Diana Avrămuţ şi Luchian Pantea) şi au început să cânte, despre fericire, pe ritm de… hip-hop. I-au adus, mai apoi, pe rand, în faţa scenei şi ni i-au prezentat pe Medeea/Ea (Elena Purea) şi pe Iason/El (Costin Gavază). Fiecare cu fericirea lui.
De aici au început să se contureze stările care, fragmentate-n gânduri şi predate-n ştafetă de la un personaj la altul, s-au amestecat cu muzica ce răsuna live, din colţul din spate al scenei. Tonalitatea vocilor creştea şi scădea odată cu muzica, împletindu-se-ntr-un cântec despre fericire şi nefericire. Trecerea dintre scene a fost făcută tot de cei doi cupido-coristo-animatori ce dispăreau şi apăreau pe scenă, parcă, de nicăieri; momentul îndrăgostirii, nunta, copiii, decepţia, sinuciderea Mede/EI.
Mede/Ea sau Despre ferici
