Atunci când pui piciorul în această ţară rămâi şocat de ceea ce vezi. Toate clădirile sunt placate cu marmură albă, ca un însemn al bunăstării materiale. De la Bucureşti şi până la Aşgabat se fac aproximativ patru ore cu avionul, dar odată ajuns în capitala Turkmenistanului vei vedea la tot pasul golul imens dintre trecut şi viitor.

Turkmenistanul şi-a proclamat independenţa în 1991, iar de atunci statul a fost conduşi de "părinţi" bolnavi de "cultul personalităţii". Până în decembrie 2006, Turkmenistanul a fost guvernat de dictatorul Saparmurat Niyazov, care s-a autodenumit «Türkmenbaşy» («Părintele turkmenilor»), după modelul luat de la Mustafa Kemal Atatürk, conducătorul reformator al Turciei moderne.

Nivelul de trai al populaţiei de peste 4 milioane de persoane nu creştea, în ciuda importantelor rezerve de gaze naturale ale ţării. Cea mai mare parte a spitalelor din Turkmenistan au fost închise, la ordinul lui Niyazov, care le considera inutile. A publicat o lucrare despre regulile de igienă, Ruhamana, pe care toţi locuitorii trebuiau să o aplice. A hotărât reducerea duratei de studii la facultatea de Medicină la 3 ani şi a diminuat de 10 ori numărul studenţilor medicinişti.

Astfel nu au întârziat să apară bolile endemice, precum tuberculoza, holera sau dizenteria. Nerespectarea libertăţilor publice este criticată de ONG-urile occidentale.

Jurnaliştilor străini le este interzisă şederea, ca şi folosirea de către public a antenelor pentru televiziunea prin satelit. Nu există presă liberă. Cultul personalităţii dictatorului se manifestă pretutindeni: portrete, statui, citate sunt prezente în toate orașele, culminând cu statuia aurită a lui Niyazov, care se rotește urmând cursul Soarelui.

Numele lunilor din calendar au fost schimbate, una dintre ele purtând numele mamei sale. Bibliote