Asaltul asupra “mormanului de fier vechi” – cum a fost definită industria românească – a început odată cu constituirea FPS-ului printr-o metodologie cel puţin discutabilă. Privatizările au avut două direcţii: prima a fost aceea a întreprinderilor rentabile, de care statul era dispus, în mod inexplicabil să se lipsească, pe motiv că nu este un bun administrator.

A doua a fost cea a unităţilor cu potenţial în alte direcţii decât profilul lor propriu-zis: au avut prioritate unităţile aflate în perimetrul central, pe care noii proprietari le-au ţinut câtva timp de ochii lumii, după care le-au falimentat şi le-au dat destinaţia de zone rezidenţiale sau comerciale. Ceea ce a reprezentat industria propriu-zisă a intrat în vizorul marilor concerne internaţionale care au dorit să lichideze o concurentă nedorită, cumpărându-le şi apoi lichidându-le. Ceea ce a rezistat acestui atac concertat a fost categoria unităţilor de la care mafia politică putea să mai sugă fonduri prin presiuni şi prin căpuşare. Un astfel de exemplu este OLTCHIM-ul, de care s-a tras până când datoriile au început să preseze în mod insuportabil.

Abia atunci, şi la insistenţa FMI, care dorea să se închidă robinetele risipei, s-a luat decizia privatizării, într-o măsură care va rămâne, însă, de referinţă prin neadecvare. Cel de-al treilea “val” îl reprezintă decizia – impusă de asemenea de FMI – de a se numi la conducerea întreprinderilor de stat manageri privaţi şi consilii de administraţie formate din specialişti şi nu din rentieri politici. TAROM, CFR Marfă, POŞTA ROMÂNĂ vor avea astfel de conduceri, de la care se aşteaptă minuni, care în zilele noastre nu se mai produc. Dacă mai este cineva în afară de ministrul Silaghi care cred că noua conducere îşi va îndeplini mandatul de readucere pe linia de plutire a TAROM-ului, acela va trebui să aştepte patru ani, cât este termenul de g