Nu condamn, constat: Mircea Cărtărescu a fost cel mai bun scriitor care putea fi pe când era tânăr şi sărac.
Cel mai bun text pe care l-am citit în ziarele româneşti ale ultimului deceniu se numeşte „Anii furaţi" şi a fost publicat într-o zi de vineri din a doua jumătate a lunii septembrie a anului 2009, în „Evenimentul zilei". A fost scris de Mircea Cărătrescu. Poate că nu îl mai ştiţi, până la urmă după trei ani este normal să nu îl mai ţineţi minte. E simplu, curat, pe înţelesul tuturor.
În „Anii furaţi", Mircea Cărtărescu îşi aminteşte cât de jos l-a coborât viaţa. Anii '90: când nu a mai rămas cu nimic (nu subestimaţi atotputernicia acestui cuvânt - nimic), scriitorul şi-a vândut paleta de ping-pong într-un târg de vechituri, în Colentina. Mai erau două zile până la salariu şi nicio pâine. Nu condamn, constat: Mircea Cărtărescu a fost cel mai bun scriitor care putea fi pe când era tânăr şi sărac. Nu în aripa dreaptă a „Orbitorului" , ci în ediţia integrală a „Visului", în „Nostalgia". Şi unde era onoratul juriu de la Stockholm când Mircea Cărătrescu şi-a vândut paleta de ping-pong? Merita să primească Nobelul acolo, pe loc. Să descindă în Colentina membrii Comitetului de Acordare, cocheţi, la frac, şi să i-l dea. Merita: Mircea Cărtărescu nu era doar poet, era poezie.
El este unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai ultimelor trei decenii. El nu este dintre aceia care supravieţuiesc până la a treia sau a patra carte, nu, el este un scriitor autentic; şi-a câştigat acest destin prin toată suferinţa pe care i-a adus-o talentul său. Este indecent să îl denigrezi pe scriitorul Mircea Cărtărescu. Indecenţa este, însă, la îndemâna oricărui semidoct, aşa că va fi şi mai departe judecat sumar, ba chiar şi condamnat. Sentinţa e previzibilă: Cărtărescu e un şocâte care nici măcar nu a fost disident şi s-a vândut lui Băsescu. Institutul Cul
