Se-ascute lupta dintre clasele politice. Şi, cu cât alegerile bat mai vârtos la uşă, cu atât numărul aberaţiilor creşte.

Orice ar spune puriştii actului public, cavalerii fără pată ai binelui public, arhanghelii dreptăţii cu biciul şi zăhărelul, obiectul lor de activitate, politica imaculată, nu există. Şi nici n-o să existe vreodată. Asta nu pentru că politica nu ar fi nesimţită, coruptă sau curvă, cum o ştie poporul. Este, şi chiar cu asupră de măsură, dar nu din cauza asta o iubim şi o urâm. Scopul ei uitat e puterea, împărţirea beneficiilor şi acapararea societăţii. Nu binele public, căci binele, dacă aţi fost atenţi în ultimii 23 de ani, e extrem de relativ. În aceleaşi guri, acelaşi adevăr devine corect sau greşit, ridicol sau eroic, în funcţie de băncile parlamentare pe care le lustruiesc aleşii naţiei: ale puterii sau ale opoziţiei. În opoziţie, toţi stau cu poporu-n gură, bot în bot, iar când ajung la putere, brusc, descoperă şi promovează exclusiv poporul viitorului, urmaşii urmaşilor noştri, pentru „binele" cărora trebuie, fireşte, să ne sacrificăm până la unu'. Că la unu' şi jumătate luăm masa la bufetul Parlamentului.

În istoria României, indignarea intelectualilor sau a oamenilor simpli împotriva trocului politic nu e nouă. Mitică al lui Caragiale, aflat într-o eternă opoziţie, veştejea orice guvernare. Gesturile puterii erau şi sunt ori infame, ori descreierate. Tot în secolul XIX, Flaubert constata, cu umor şi amărăciune, că e suficient să-i critici pe politicieni şi să jeleşti prezentul pentru a avea succes la public. El a denumit această atitudine, combinată cu un stil iratoric avântat şi muşcător, „idei de-a gata".

Dar rămâne o întrebare fără răspuns: cum se face că noii politicieni, care provin din interiorul societăţii civile, ajung, fără excepţie la acest mod de comportare dispreţuit deopotrivă de mase şi de elite? Le pun, oare,