În textul prefaţator al cărţii sale I.L. Ca­ragiale. Fatalitatea ironică, Mircea A. Dia­conu face „aproape o confesiune“, descriind nu ceea ce este, ci ce ar fi pu­tut să fie cartea sa dacă proiectul iniţial, ţinut în stadiul de şantier câţiva ani buni, ar fi fost dus până la capăt. Gest ca­valeresc de renunţare la masca pro­tec­toa­re, dar şi strategie vicleană de a afir­ma valabilitatea propriilor teze critice, fără examen, de vreme ce ele au fost ela­borate o dată şi apoi părăsite, nu din cau­za lipsei de valabilitate. Proiectul căr­ţii anunţa o analiză cvasi-exhaustivă a poeticii lui Caragiale, implicită şi ex­pli­ci­tă, pe segmente de operă şi capitole de es­tetică. Lucrarea a fost însă aban­do­na­tă, anunţă criticul; de astă dată a bi­ruit nu gândul, ci un scepticism metodo­logic rar întâlnit în disciplina noastră, în­­­deobşte lipsită de astfel de timidităţi. Cu năduf afirmă Mircea A. Diaconu că ori­ce demonstraţie critică nu este decât o glorificare a propriilor ipoteze, invo­cân­du-l în acest sens pe conu Leonida, într-o butadă ce ar merita o frumoasă ca­rie­ră: „ce-i conu Leonida dacă nu un cri­tic literar care transformă premisele în argumente şi dă operei forma chipului său?“. De aceea, ceea ce propune criticul în schimb este recompunerea cu onesti­ta­te în faţa cititorului a traseului parcurs de gândul critic, în scop pedagogic, pen­tru ca acesta să-şi poată interioriza obli­gatoria „formulă fericită“ în care cul­mi­nea­ză actul critic. Lăsând la o parte pa­riul, nejustificat după părerea mea, al lui Diaconu pe magia formulei fericite, e lim­pede că criticul îşi înţelege disciplina ca pe un gest de afirmare autenticistă a si­nelui. Lectură personală, cu toate ezi­tă­­rile şi îndrăznelile ei speculative, asu­ma­te.

Într-adevăr, Caragiale din cartea aceas­ta este un Caragiale „de autor“, un pro­dus elaborat sub licenţă, personal, aproape idiosi