Mă aflu într-o situaţie paradoxală ori de câte ori scriu despre colegii şi prietenii mei care au dispărut. Aşa şi acum, constatând că, într-un fel greu de înţeles, calmul şi tăcutul prieten Marius Robescu, cu generozitatea-i caracteristică, mi-a mai acordat 27 de ani de viaţă.
A te retrage pe neştiute din cercul prietenilor înseamnă a le preda intempestiv lecţia despre singurătate. Credinţa că prietenii sunt veşnici e zdruncinată de morţile premature şi fulgerătoare, adică de tot ce îţi vine greu să constaţi că aparţine nemijlocit vieţii. Viaţa: un şir nesfârşit de amputări. Scriam în tinereţe două versuri ce păreau cinic-suprarealiste la vremea aceea, când nimeni dintre cei apropiaţi nu trecuse încă pragul: „părinţii dorm ca nişte proteze alături / şi mâine îi aşezi din nou la locul lor cu câte-o reverenţă“.
Azi văd în această imagine mai curând ideea de protecţie/ocrotire pe care ţi-o asigură cei dragi. Odată dispăruţi, rând pe rând, poeţii generaţiei mele (Marius Robescu, Virgil Mazilescu, George Almosnino, Vasile Petre Fati, Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Constanţa Buzea, ca să nu pomenesc decât câţiva), ne-au lăsat mai neajutoraţi, pe mine şi pe cei care, şi cu moştenirea lor de sensibilitate, am supravieţuit.
Cred că este o ocultă trasfuzie de sânge între membrii unei generaţii, poate şi între universurile lor poetice. Cum altfel să explici corespondenţele ciudate pe care poezia lui Marius, esenţială şi încă de la început dezbărată de artificii formale, le-a avut, peste timp, cu turbulenţii reprezentanţi ai momentului onirist şi suprarealist (Turcea, Reichmann, Abăluţă etc.) cu care, pe atunci, făcea front comun împotriva dogmatismului? Se pare că poetul Clarului şi singurătăţii, sustras oricăror mode, preferând să-şi cultive stările de melancolie, a întrevăzut mai dinainte cale
