Viaţa la ţară nu mai este ca odinioară. A pierit clocotul de bucurie al zilelor în care fiecare ştia ce are de făcut şi de aşteptat. De fapt, au dispărut tinerii, au plecat bătrânii, s-au năruit multe case, iar altele sunt de-a dreptul pustii. După '90, puţinii locuitori ai satelor sunt mânaţi, parcă, de urgenţa timpului care se răzvrăteşte. Şi nu împotriva climei sau a firii umane, ci a unui amestec ciudat de apăsare nevăzută, de hoţie cunoscută (se fură, de pildă, kilometri de cablu telefonic!), de minciuni vehiculate, de manipulări şi dezinformări. Nu ştiu dacă odată cu prăbuşirea comunismului s-au ales apele şi caracterele. Înţeleg însă că au început să se adâncească diferenţele de opinie, de interese, de necunoaştere, dar şi neputinţa de a face faţă greutăţilor zilnice, muncii pământului, vârstei înaintate. Altădată, nimeni nu se grăbea să existe cu atâta înverşunare a neputinţei, cu atâta apăsare sufletească... Astăzi, mulţi oameni de la ţară sunt victima contextului care pune modernitatea şi capitalismul în conflict cu nepăsarea autorităţilor. Astăzi, mulţi oameni de la ţară şi-au vândut pământul străinilor: greci, arabi, italieni, evrei... În timp ce fostele livezi de pomi fructiferi sau podgoriile, care aparţineau, cândva, statului, sunt invadate de ciulini. Ciulini şi bombe cu explozie întârziată...

Undeva, pe harta ţării, la cumpăna dintre Subcarpaţii Getici şi Câmpia Română, am întâlnit oameni care nu-şi mai permit răgazul să respire. Să-şi ia o distanţă între ceea ce fac şi ceea ce şi-ar dori cu adevărat; între ceea ce simt şi ceea ce duc în spatele încovoiat de muncă şi aşteptare zadarnică. Acolo, viaţa pare a fi o boccea zvârlită, la întâmplare, pe marginea drumului. Numai trăitorii locului nu ştiu acest lucru. Sau nu vor să-l exprime. Dacă-i întrebi: "Cum merge pe la voi?", îţi răspund, în doi peri, văzându-şi mai departe de ale lor: "Merge