Aș fi dorit să nu mai scriu despre politică, măcar pentru o vreme. Aș fi vrut să aștept până ce partidele își vor fi desemnat candidații și să mă apuc după aceea să scriu despre ei. Numai că acest plan al meu a fost dat peste cap de schimbările care s-au întâmplat și se întâmplă, culminând cu Marea Adunare Națională de pe Stadionul 23 august, rebotezat și refăcut de viitorul candidat la președinție, actualul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu. Acesta este, de fapt, evenimentul care mă pune cel mai mult pe gânduri, pentru că îmi amintește de o perioadă pe care, din fericire pentru mine, n-am trăit-o decât vreo 15 ani și ceva. Adunarea a zeci de mii de oameni pe un stadion, cu scopuri politice, îmi amintește de Cântarea României, loc unde lumea mergea nu de voie, ci de nevoie. Așa cum, probabil, merg foarte mulți dintre soldații USL, la îndemnul energic al șefilor lor de prin primării, consilii județene și alte instituții publice, precum și din diferite societăți comerciale patronate de membrii de vază ai celor X partide din USL. Nici măcar nu mai contează ce vor spune ei acolo, ce vor striga și pe cine vor huidui. Contează numai că, în drumul USL către eliminarea restului de partide de pe scena politică, după ce din Parlament oricum sunt pe cale să le scoată pe 9 decembrie, această adunare populară este o etapă care chiar ne demonstrează că în fiecare lider USL zace un mic dictator, dornic să vadă mulțimi de oameni aplaudându-l, înfierând apoi cu mândrie tovărășească forțele reacționare, în cazul de față liderii Uniunii Europene, care au îndrăznit să se amestece în treburile noastre interne. Sunt convins că în mintea celui care a zămislit această idee nu au încăput comparațiile cu Cântarea României și cu mega mitingurile pe care le făcea Ceaușescu atunci când avea ceva de anunțat, cum a fost și ultimul din viața lui, de pe 21 decembrie 1989. Însă subconștientul să