Ridicolul campaniilor anti Cărtărescu a început să depășească lipsa de măsură a campaniilor pro Cărtărescu. Un record nu tocmai la îndemâna oricui. Acuzațiile care i se aduc scriitorului aparțin unui absurd extrem de elastic: de la lipsa totală de talent la colaborare cu Securitatea, de la citate care nu-i aparțin la prestarea de servicii pentru SIE, de la plagiat la lipsă crasă de patriotism etc. În fond, de la cele electorale la cele de altă natură, campaniile sunt lovite de un exclusivism atroce și, de cele mai multe ori, sfârșesc în ridicol. Chiar și atunci când își ating scopul lumesc al victoriei cu orice preț.
Deși pretind că doresc să ”deschidă ochii” opiniei publice (sau al juriilor, comisiilor, comitetelor etc.), cele mai multe dintre campanii bat record ”absolut” după record ”absolut” în răspândirea unui soi de orbire contagioasă. Cu cât mai mulți nevăzători, cu atât mai mulți cuvântători. Din trunchiul unei ”exagerări pozitive” sau al unei ”exagerări negative”, curând crește o pădure deasă, în care bunul simț este prădat ca-n codru. Și în acest sport suntem printre cei mai buni, căci nu degeaba este ”codrul frate cu românul”. Apoi ne plângem că nu mai ajungem și noi să vedem orașul, iar când suntem scoși în oraș, unii observă, cu dreptate, că ne comportăm ca-n codru.
Prins, ca între fălcile unei menghine, între valul exaltat al adulației și cel turbat al negării totale, stimulând în ultimii ani acest soi de paroxism imbecil prin asumarea unui partizanat politic, Mircea Cărtărescu dă el însuși semne de orbire într-un spațiu esențial pentru el și pentru alții. N-am reușit încă să înțeleg dacă declarațiile sale, făcute după anunțarea câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, au fost scoase dintr-un context de bun-simț și inteligență (regimul în care operează, de obicei, Cărtărescu) și aruncate cu intenție în zona ridicolul
