Când am ajuns prima oară la Paris şi mai ales atunci când am început să urmăresc liniile de metrou şi staţiile lor, m-am întâlnit cu Marius Robescu (el mai trăia încă şi nimic nu anunţa dispariţia sa neaşteptată şi nedreaptă). Din gura lui am auzit prima oară, cu inefabila-i rostire parcă puţin tărăgănată, dar nu de ardelean, ci, dimpotrivă, de veritabil regăţean, ba chiar bucureştean sadea, o mulţime de nume de străzi şi de staţii de metrou, un miraj pentru noi, atunci, când graniţele erau ermetic închise, iar cel care le traversa totuşi se putea considera un muritor fericit. Îi plăceau mai ales staţiile acelea cu două nume, Kremlin-Bicêtre, Barbès-Rochechouart, Denfert-Rochereau, Sèvres-Babylone, îi plăcea să le spună numele cu o anume voluptate care la alţii nu se întâlneşte de obicei. Dar Strasbourg-St. Denis, dar Réaumur-Sevastopol! Şi mai erau străzile cu nume pitoreşti, celebra Rue Mouffetard, celebra pentru mine cel puţin, pitorescă şi în pantă accentuată, neverosimilă pentru un bucureştean, obişnuit cu maxima pantă de la Cercul Militar Central şi până la Cişmigiu. Aş putea spune, poate exagerând o linie, că în fiecare călătorie a mea în Oraşul-Lumină, Marius Robescu e cu mine, în bagajul meu, dacă nu în cel de cală sau de cabină, măcar în cel sufletesc şi de cunoştinţe. Apucase să scape la Paris cu câţiva ani înaintea mea şi chiar în toamna când timpul său s-a oprit ar fi urmat să mai plece o dată acolo.
Cred că ne-am cunoscut la „Albina“, cofetăria care masca un bar şi o cafenea deodată, pe unde treceau filologii care o luaseră pe calea fără întoarcere a poeziei. Îmi amintesc de cele câteva vizite ale lui la Cluj, să mă vadă, să stăm nopţi întregi de vorbă, Doamne, ce-om fi avut de vorbit atâta în prima, aceea, tinereţe, sau chiar a doua? Răsfoiesc astăzi, uneori, cărţile lui, aşezate în raftul cu Dan Laurenţiu, Ioa
