O veritabilă surpriză poate fi considerat romanul postum al lui Marius Robescu, editat în condiţii modeste şi cu foarte multe erori de tipar (la volumul I), la Muzeul Literaturii Române, care are totuşi meritul de a fi publicat cele 665 de pagini ale manuscrisului. La data apariţiei, receptarea aproape că a lipsit; şi îmi reproşez, retrospectiv, că necitind romanul nu am putut-o constitui şi impulsiona. Se leagă, în general, foarte multe proiecţii şi speranţe de profilul abstract-simbolic al Criticului. Se omite însă amănuntul că un singur critic nu poate parcurge, într-un an editorial, toate cărţile importante care apar. Este deci nevoie (pentru o literatură, deopotrivă, a noutăţilor şi a recuperărilor) de o echipă de cronicari manifestându-se simultan în spaţiul criticii de întâmpinare; şi de o „marjă“ mai mare, temporală, oferită fiecăruia dintre ei pentru a se pronunţa despre o carte.
E drept că romanul lui Robescu, de structură realist-clasică, nu suferă devalorizări de la un „sezon“ la altul; şi el poate fi, practic, recuperat oricând, indiferent de modele care vin şi trec. Titlul, Trunchiul şi aşchia, exprimă destul de stângaci problematica unei cărţi ce filtrează mai multe epoci istorice prin prisma unor generaţii diferite, exprimate, la rândul lor, de „subiecţi“ ai aceleiaşi familii. Formula nu este, desigur, nouă în spaţiul romanului românesc; doar că dimensiunea de frescă şi traversarea plastică a contextelor istorice printr-o alchimie a materiei private cu cea socială nu au fost uşor de obţinut de către romancierii români postbelici. (Cronică de familie de Petru Dumitriu şi Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu figurează mai degrabă ca excepţii.)
În Trunchiul şi aşchia, topirea Istoriei mari în cea aflată la îndemâna personajelor – şi invers – nu este controlată perfect. Se simte că romanul nu a
