Si cum sa nu-ti bati joc de definitia realitatii propusa de unii, cind realitatea se poate dovedi, de fapt, asa de relativa, de diafana, de lipsita de corp, incat nu o putem percepe decat... dupa disparitia ei!? * Multi considera ca intre literatura si realitate e o prapastie ireductibila. Pentru acestia, mi-e clar ca realita­tea e facuta din: casa, masa, dormit, munca, bani, nevasta, copii, deci tot lucruri „serioase", concrete, obiective (conform definitiei din DEX, pentru Realitate, realitati: Existenta efectiva, obiectiva; fapt concret, lucru real, stare de fapt; p. ext. adevar. ♦ (Fil.; la sg.) Materia care exista in afara constiintei ome­nesti si independent de ea). In schimb, literatura e pentru ei „po­vesti", deci ceva care nici nu te hraneste, nici nu te imbraca, buna doar „de adormit copiii", de citit cand nu ai ce face etc. Iar cei care o scriu sunt personaje „rupte de realitate". Pentru mine (si, probabil, pentru multi ca mine), realitate, in cel mai adevarat sens al cuvintelor, inseamna: orele in care flanez cu gandul, scriu, reflectez, citesc, precum si visurile nocturne. Si, mai precis: realul si realitatea includ mai curand „lucrurile" care ma populeaza, desi nepalpabile, decat cele din jur, „obiective". Cum gandurile, constructiile fanteziei in stare „constienta" sau sub influenta alcoolului, visurile nocturne, imaginatia mea si a altora, reflectiile mele si ale altora etc. nu au corp material, sunt, dupa DEX, i-reale, fiindca sunt in constiinta mea, admit ca aceasta irealitate sau, mai precis, infrarealitate, e, din toate puterile, realitatea mea. * S-a mai spus ca scrierea literaturii te indeparteaza, pe tine, autorul, de viata, ca literatura face concurenta vietii. Eu nu cred asta. Scriind, storc din intamplarile sau starile mele „sucul", esenta, cum stoarce un taran vinul din struguri; scriind, nu doar ca nu ma inde­partez de viata, de viata mea,