În anul 2007 am publicat un text intitulat Criza icoanelor, o reacţie la marile dezbateri din mass-media (incluzând şi spaţiul virtual) pe care le-a declanşat prezenţa icoanelor în sălile de curs. Încercam să sugerez atunci faptul că această criză poate fi percepută (şi) ca un efect al interacţiunii violente dintre religie şi modernitate, în general, şi nu doar opera unui grup restrâns de oameni, organizaţii etc. Tot cu acea ocazie avansasem ideea că astfel de crize se vor repeta, de fiecare dacă când vor fi puse în discuţie „certitudinile morale“ ce stau la baza societăţii sau reprezentarea socială a religiei ca matrice a identităţii naţionale.
Dacă icoanele prezente în sălile de clasă ridicau problema transmiterii vizuale a unei tradiţii religioase, actuala criză, a manualelor şcolare de religie, pare a fi ceva mai complicată. Dincolo de scandalul mediatic, dincolo de previzibila polarizare a taberelor sau de tăcerea „mediată“ a Bisericii, există câteva elemente de noutate faţă de anii precedenţi. Voi încerca să abordez subiectul având ca „fir roşu“ afirmaţia următoare: orice Tradiţie religioasă plasează în centrul atenţiei transmiterea unor texte, dogme, credinţe, a unui mod de viaţă, la urma urmei. Problema predării religiei în şcoală aduce în discuţie problema socializării religioase a copiilor; a analiza „predarea religiei“ înseamnă ceva mai mult decât a simpatiza cu X sau Y sau a ne revolta în faţa unor citate scoase din manualul de religie (de multe ori abuziv, rupte din contextul general, dar aceasta este deja o altă poveste).
Discuţia publică ar trebui să dea naştere unei dezbateri serioase cu privire la tradiţia şi istoricul predării religiei, conţinutul şi modalitatea pedagogică de transmitere a unei materii cu totul şi cu totul speciale. Şi, foarte important, ar trebui să se ia în calcul configuraţia socia
