Îl citesc pe Mircea Cărtărescu din anii ‘80. Nu am încetat niciodată să o fac1, deşi timpul acordat literaturii în viața mea actuală este, din păcate, insuportabil de mic. Respiră talent în fiecare rând, în fiecare gând. Respiră o foarte consistentă și diversă cultură2 devenită a doua natură. În anii ‘80 îl citeam3 cu voluptatea omului care se refugiază de hidoșenia dictaturii în minunile altuia, ale seamănului din Șoseaua Ștefan cel Mare, care, pe un colț de masă, țesea artă adevărată, orb și surd la mediocritatea cleioasă a lumii tinereții noastre. O țesea ca păianjenul, o țesea cum compunea Mozart, spre cumplita pizmă a lui Salieri care, sărmanul, muncea atât de mult, cu efecte atât de anoste față de cele ale junelui din care muzica ieșea ca dintr-o fântână nesecată4. În anii ‘90, în plină economie de bazar și de kitsch, pe o altă masă de bucătărie din Colentina, Cărtărescu zămislea alte minuni ale unificării intelectului cu imaginația și sensibilitatea, pe care le așteptam și le citeam în tot mai împuținatele oaze de refugiu, într-o tranziție în care, cei care puteam, aveam totul de făcut. Și această stare de grație a lecturii s-a prelungit în anii 2000, la fel de proaspătă ca la prima citire a Visului. Spun prima, fiindcă cei care se adapă de la literatura grea cât o întreagă filosofie știu că asemenea cărți se re-recitesc, re-revizitează iarăși și iarăși, în alt moment de viață, cu altă experiență. Pentru mine Mircea Cărtărescu este Nobelul.

Am făcut rar exerciții de admirație. Este greșeala mea și a multor altora care, apreciind gândirea critică, am reacționat public mai ales când „arde casa“ și mult mai puțin când ea se construiește. Pentru mine, cărțile lui Cărtărescu fac parte din fundația casei noastre comune, cultura română, și din crenelurile caselor noastre culturale europene și internaționale. În aceste condiții reacționez iarăși doar când