Să fii turist în România e o adevărată aventură, şi nu în sensul bun al cuvântului. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi rămâne indiferent la dispreţul şi lipsa unei minime implicări din partea autorităţilor, fenomene de care te loveşti la tot pasul. Staţiuni fantomă în care probabil s-au investit sume enorme, indicatoare către „nicăieri“, rezervaţii naturale lăsate de izbelişte – iată un tablou sumbru, în faţa căruia până şi frumuseţea naturii păleşte.
Început de septembrie, cu temperaturi de vară întârziată ce te îmbie la drum. Plec cu nişte prieteni să vedem, pentru a doua oară, Transalpina (şoseaua din România aflată la cea mai înaltă altitudine, 2.145 m, în Pasul Urdele, între masivul Parâng şi Munţii Căpăţânii). Nimic nu pare să se fi schimbat faţă de anul trecut, când şoseaua a fost asfaltată, aproape în întregime. Poate doar câţiva parapeţi în plus, un strat nou de asfalt acolo unde cel „vechi“ s-a deteriorat şi o mulţime de maşini. Staţiunea Rânca este tot un şantier în construcţie: pensiunile răsar precum ciupercile după ploaie, dar, în afara drumului naţional 67 (Transalpina propriu-zisă), nu există drumuri asfaltate sau trotuare. Se vede cu ochiul liber că aici nimeni n-a auzit de infrastructură, plan de dezvoltare urbanistică etc., ceea ce nu e de mirare, ţinând cont că până şi oraşele mari ale ţării suferă la acest capitol! Peisajul, în schimb, este de vis. Munţii Parâng ţi se aştern la picioare în toată splendoarea lor, pe măsură ce laşi în urmă fostul regat al Olteniei.
După ce treci de altitudinea maximă şi începe coborârea, drumul se ramifică: cel din stânga spre Petroşani, cel din faţă spre Sebeş, iar cel din dreapta spre staţiunea Voineasa, Valea Oltului etc. Alegem cea de-a treia variantă. Mai parcursesem acelaşi drum în urmă cu 2-3 ani. Atunci, trecând de obârşia Lotrului şi ajungând la lacul de acumulare Vidra, am
