"Sărbătorile femeieşti tare trebuie păzite mai tare decât cele bărbăteşti, pentru că femeia e mai iute. Într-o sărbătoare femeiască, cum e Chirica, Marina, Catrina, Nicuvioasa (Cuvioasa Parascheva), ia să îndrăzneşti ceva şi-i vedea! Da’ în sărbătorile bărbăteşti, cum e Sf. Gheorghe ori Sf. Neculai etc., chiar să îndrăzneşti să lucrezi, nu-ţi e nimică, că bărbatul e mai îngăduitor după cum e şi Sfântul Soare – el totdeauna luminează; da femeia e ca luna: ea câteva zile, cât e plină, luminează, că se vede noaptea ca de la soare, şi pe urmă iar se pişcă! Ia, uite-te la Dochia, amu ce direge! Amu-i ploaie, amu cald, amu vânt, amu iar frumos; aşa-i femeia!" (Elena Niculiţă Voronca, 1903).
Aşa cum se întâmplă în cazul multor sărbători, prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva se suprapune peste o sărbătoare autohtonă străveche, ale cărei ecouri răzbat în calendarul popular al românilor. Sfânta Vineri era divinitatea căreia i se închinau odinioară femeile, invocând-o pe 14 octombrie pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor şi naşterea pruncilor. Sărbătoarea ei se numea Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, neavând nici o importanţă în ce zi a săptămânii cădea.
Imaginarul popular, influenţat de prestigiul religios al Sfintei Parascheva, o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice şi a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post şi rugăciune, era numită Împărăteasa Văzduhului, cea care păzeşte toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică. Copiii o cunoşteau din poveşti şi legende, iar descântătoarele o chemau pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de
