Un comunicat de acum câteva zile referitor la plăţile şi încasările în tranzacţiile cu străinătatea merită o atenţie aparte. Faptul că din ianuarie până în august deficitul contului extern a scăzut atât faţă de 2010, cât şi faţă de 2011 este fără îndoială un lucru bun. Scăderea cea mai semnificativă este însă faţă de 2008: de la 10 miliarde la numai 3,1 miliarde. Sigur, sub presiunea crizei, deficitul extern a lăsat în urmă nivelul excentric de 12 la sută din PIB din 2008 şi a înaintat irevocabil către niveluri ceva mai pământene.

Adevărul este că în vremea în care PIB-ul României urca spectaculos în 2008, făcând furori prin Europa cu ritmurile lui de 8 şi de 9 la sută, gloria acestei creşteri economice fără egal era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era cel dintre cât consumam şi cât produceam. Fiindcă în societatea românească, înainte de criză, consumul devansase cu mult producţia internă. Cum acopeream diferenţa? Din importuri, din transporturi şi din alte servicii, pe care în bună parte le plăteam cu bani din economisirea altor ţări. Căci o parte semnificativă a banilor din bănci care erau împrumutaţi populaţiei pentru consum (de importuri) veneau de peste mări şi ţări. Şi, desigur, din investiţiile străine directe şi din banii trimişi de românii plecaţi în lume, în jur de 6,7 mld. lei. Toate aceste dezacorduri le regăseam an de an în contul extern. Ele erau reflectate în deficite mari.

Mai multe cercuri vicioase bine conturate se învârteau în jurul acestor deficite. Întâi şi întâi, pierduserăm şansa de a scoate cuvenitul profit din creşterea istorică a exporturilor româneşti, ajunse în 2008 din ianuarie până în august la 28,5 miliarde de euro. După ce în anii '90 România nu reuşise niciodată să atingă pragul psihologic de 10 mld. dolari. Cum însă importurile întrecuseră orice măsură, sărind în aceeaşi perio