Să nu îi credeţi pe cei care spun că în România statul nu a ajutat băncile pentru a le salva de la faliment! Dacă au mai puţină tangenţă cu economia, nu ştiu ce vorbesc, iar dacă vin din interiorul sistemului bancar atunci mint de îngheaţă apele. Şi nu avea cum să fie altminteri, pentru că băncile au dat într-atâtea credite proaste, actualmente imposibil de rambursat, încât dacă nu ar fi fost ajutate, demult s-ar fi prăbuşit.

Dar cum a ajutat statul băncile, pentru că bani direct nu ştim să le fi dat? Simplu. Statul a oferit cel mai de preţ ajutor cu care putea veni: acela de a acorda băncilor libertatea de a-i tâlhări cetăţenii prin intermediul inflaţiei. Din 2008 încoace, asta se întâmplă: pierderile acumulate la nivelul băncilor în urma unui management defectuos, la limita fraudei, sunt distribuite, prin scumpiri, asupra întregii populaţii.

Nu muncim noi în România grozav, nu suntem organizaţi şi nici cine ştie ce tehnologii nu avem. Aşadar, oricum ne descurcăm greu. Doar că, peste toate, mai avem de dus în spate şi nişte "pisici grase", bănci nerestructurate, care după ce au alocat greşit capitalul la jumătatea deceniului trecut, finanţând consumul din import şi un balon speculativ în imobiliare, acum vor nu numai să se menţină în viaţă, dar şi să îşi conserve statutul privilegiat pe care, în mod nemeritat, îl au în economia naţională.

Masa monetară creată în exces de sistemul bancar în ultimii ani pentru a repara, prin operaţiuni contabile la limita ficţiunii pure, bilanţurile deteriorate ale instituţiilor de credit se răzbună pe întreaga societate, forţată să înghită o inflaţie ridicată.

După un an de relativă acalmie la nivelul preţurilor, rugul inflaţionist s-a reaprins în septembrie, când statistica ne-a indicat o inflaţie anualizată de 5,33%. Inegal distribuită. Pentru că preţurile care au luat-o razna au fost cele care afectează ce