Poate părea simplu pentru alţii, pentru mine e întotdeauna complicat: să explic cu ce mă ocup. Răspunsurile mele diferă de la interlocutor la interlocutor, dar numai în ceea ce priveşte terminologia folosită, pe care o adaptez în funcţie de audienţă (deh, deformaţie profesională). În esenţă însă, spun cam acelaşi lucru: ajut companiile şi managerii să comunice cu cei împreună cu care şi pentru care îşi desfăşoară activitatea, să stabilească relaţii de lungă durată cu aceştia, să-şi consolideze şi să-şi menţină reputaţia. Pe scurt: relaţii publice. Sau, folosind termenul internaţional deja încetăţenit şi în limbajul de afaceri de la noi – PR.
Aceste două iniţiale fac însă de multe ori să se ridice sprîncene. Cel mai adesea detectez reticenţă, cîteodată chiar adversitate, din partea jurnaliştilor. Ironic – avînd în vedere că am făcut parte cîndva din aceeaşi breaslă. Tocmai de aceea pot să înţeleg temerea lor de a nu fi manipulaţi, folosiţi ca unelte pentru propagandă. Ceea ce însă se ştie poate mai puţin e că probabil nu există profesionist în comunicare să nu se fi confruntat cu teama că într-o bună zi ar putea deveni el însuşi un instrument al propagandei şi al persuasiunii, cerîndu-i-se să promoveze ceva în care nu crede, sau, mai rău, de care se dezice.
Domeniul relaţiilor publice e prea complex însă ca să privim lucrurile în alb şi negru – o linie de demarcaţie clară între PR şi propagandă nu e întotdeauna lesne de trasat. Mai ales în societatea modernă, în care sîntem supuşi unui bombardament informatic prin care, de multe ori fără ştirea noastră, emoţiile şi chiar convingerile ne sînt manipulate prin folosirea unor cuvinte, simboluri sau imagini la care rezonăm inconştient. Vrem sau nu, propaganda face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Cu toţii facem de bunăvoie propagandă pentru lucrurile pe care le iubim şi în care credem – ceea ce ne întoar
