Pe vremea comunismului toată lumea era cu capul plecat, cu excepţia familiei Ceauşescu. Că erau mari că erau mici, în funcţie mă refer, cetăţenilor acestei ţări le era frică şi în destinul fiecăruia exista cel puţin o persoană în faţa căreia se stătea cu capul plecat. Elevii mici sau mari nu făceau excepţie de la această regulă generală.

Frica le marca existenţa fie că era vorba despre propriii părinţi, despre propriii învăţători, propriii profesori, despre directorul şcolii sau despre alte autorităţi în faţa cărora copiii şi tinerii tremurau de spaimă. S-a schimbat regimul, dar de 22 de ani constat, cu stupoare, că teroarea a căpătat alte forme, unele chiar mai hidoase decât pe vremea dictaturii, şi - culmea ironiei - acum suntem liberi şi trăim în democraţie. Teoretic. Practic, teroarea a căpătat atâtea forme, atâtea chipuri încât, la acest moment NIMENI nu se mai simte în siguranţă. Am văzut luni seara la emisiunea lui Robert Turcescu trei intelectuali de marcă ai acestei ţări, ostracizaţi de linşajul mediatic revărsat asupra lor. Unul dintre ei, Mircea Cărtărescu, s-a exprimat chiar că singura soluţie de a evada din acest spaţiu al terorii, cel puţin din punctul său de vedere, este exilul. În aceeaşi zi am văzut imagini terifiante cu o elevă care era umilită şi terorizată de o alta. Ieri s-a difuzat continuu o ştire - a câta oare? - care anunţa un nou caz de elev înjunghiat de un coleg. Recent, am privit în ochi o tânără femeie terorizată de propriul îndrumător al tezei de doctorat, care-i cerea favoruri sexuale. Un alt caz în panoplia nenumăratelor situaţii de acest gen înregistrate în licee, şcoli, facultăţi. Zilnic, mă mir cum politicieni cu pretenţii se îndoaie până la podea în faţa unor inşi autointitulaţi preşedinţi, doar de frică. De teamă că vor fi excluşi de la "masa mare". De teamă că nu va mai fi nimeni sub ei căruia să-i inspire frică.