Presa occidentală, spre deosebire de caricatura asta a noastră în care strălucesc alde Ciutacu şi Radu Moraru, are obiceiul lăudabil de a dezvălui amănunte la limita legii din viaţa vedetelor care sunt uşchite pe lumea cealaltă. Nu comit nici un păcat, procedând aşa. Dacă unei starlete de cinema i se rulează în continuare filmele, înseamnă că ea e încă vie, chiar dacă fizic s-a cărat de mult din lumea noastră. Iar dacă starleta a mai avut la cearşaf şi doi dintre preşedinţii Americii, interesul public poate fi cu atât mai mult invocat.

Nu degeaba am folosit exemplul cu starleta de cinema. Pentru că, citând masiv dintr-o biografie apărută recent peste Ocean, presa britanică umblă puţin în viaţa duduii Elisabeth Taylor. Niciodată nu mi-a plăcut individa asta, în ciuda celebrilor ei ochi violeţi. Erau violeţi ca să se asorteze probabil cu vineţiul căpătat de la partenerul ei preferat, Robert Burton, care bătea în ea ca în duşmanul de clasă.

Viaţa acestei femei a fost un continuu dezmăţ, început încă din copilărie, când fetele încă se mai joacă cu păpuşile. Condamnabil e că n-o făcea doar pentru a da curs mâncărimilor de acolo, jos, ci şi ca să obţină roluri în filmele importante. Aşa a susţinut, la doar 14 ani, un interviu cu viitorul preşedinte Ronald Reagan, pe atunci un actor influent la Hollywood. Lizuca Taylor dorea un rol şi se pare că a fost convingătoare la orizontală, fiindcă l-a obţinut.

Interesul îi era busolă pentru libido. Chiar cu Frank Sinatra, prietenul mafioţilor care aranjau repartizarea premiilor Oscar, a avut o legătură, şi-ncă una fructuoasă. Dar cu cine n-a avut ea legături. Când nu îi ajungea unul, Liz o făcea în trei, că vorba aia, n-avea o singură bortă. Bravo ei, ce mai.

O să ziceţi să sunt rău, dar aş recomanda biografia acestei actriţe modeste, acoperite de lauri nemeritaţi, oricărei tinere actriţe la început de carie