Nu se poate spune că subiectul propagandei comuniste a fost ignorat de istoriografia postdecembristă. Sigur, era de dorit să se scrie mai mult şi mai bine, cu acoperirea adecvată a unor instituţii, practici şi epoci.

Dacă în primul deceniu comunist propaganda politică – care a stat sub semnul internaţionalismului proletar prosovietic şi al realismului socialist strivitor – a avut un impact îndoielnic, propaganda de la începutul anilor 1960 a fost mult mai penetrantă şi persuasivă: multora li s-a inoculat ideea că regimul comunist din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej şi din timpurile lui N. Ceauşescu chiar a servit adevăratele valori naţionale. Astfel se face că şi azi mulţi români ignoră dimensiunea ideologică a „Declaraţiei din aprilie 1964“ şi a discursului ceauşist din 21 august 1968. Aserţiunea este confirmată de sondaje, barometre ş.a.m.d. În ceea ce priveşte palierul academic, ultima reflectare istoriografică a acestor proiecţii şi reprezentări ale noii „mitologii naţionale“ se vădeşte în lucrarea lui Larry Watts – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Cartea – mediatizată în mod excesiv şi la Televiziunea naţională, lansată şi cu concursul unor instituţii precum Banca Naţională – îi transformă practic pe liderii de la Bucureşti în nişte eroi antisovietici, cu ignorarea sau neglijarea naturii regimului politic din România, a politicii interne, în general. După 1989 au fost chemate să susţină acest tip de naraţiune şi personaje importante din aparatul de partid. Cazul Paul Niculescu-Mizil mi se pare emblematic. În anumite momente, el a încetat să fie o sursă istorică, un simplu intervievat ale cărui mărturii sînt trecute prin filtru critic, fiind invocat (chiar în lucrări de istorie) drept argument al autorităţii (aşa cum se pare că – în cealaltă extremă – s-a petrecut cu Şerban Milcoveanu). O stranie promiscuitate sau o evoluţie logică, ţinînd cont de mora