Ceea ce se întîmplă, oripilant pentru mulţi, în România mediatică a ultimilor cîţiva ani, mai cu seamă în ultimul, nu e, din păcate, vreo paranteză deviantă indusă de exacerbarea violenţei pe scena politică; e – grav şi plin de sens – tocmai restaurarea unei blestemate tradiţii.

Dacă vorbim despre propagandă şi media româneşti, nici măcar nu e nevoie să ducem fraza pînă la sfîrşit că am şi dat deja – minus cîteva nuanţe, importante, nu-i vorbă!, – definiţia ultimului secol din istoria presei noastre. Prinsă un deceniu în elanul idealist postrevoluţionar, apoi înghiţită, un alt deceniu, de extazul tabloidizant şi de goana după trafic şi rating, în fine, zdruncinată din temelii de o criză economică suprapusă peste propria-i criză de identitate, presa românească a ratat în repetate rînduri confruntarea critică a trecutului său. Şi astfel a ajuns, azi, de unde a pornit şi face ceea ce ştie cel mai bine: manipulare şi propagandă.

Dacă duminică ar avea loc alegeri generale, buletinele de vot ar putea avea, fără nici o problemă, imprimate în pătrăţele dedicate partidelor siglele unor televiziuni sau ziare, şi nu obişnuitele sigle electorale. Riscul ca vreun votant să greşească asocierea dintre USL, PDL sau PPDD şi instrumentele lor de propagandă e practic nul! Acesta e momentul anului 2012 în presa românească.

Demonstraţia, altminteri destul de facilă, a istoricei vocaţii propagandistice a presei româneşti nu e – şi nu trebuie să fie – o scuză pentru eşecul dureros şi cvasigeneralizat, azi, al unui mod de a face o presă altfel, care i-a inspirat şi încurajat pe mulţi dintre tinerii care au pus mîna pe pix şi tastatură după 1989, crezînd că se dedică celei mai frumoase meserii din lume. După cum nu ţine loc de scuză nici pentru cei care, destui şi ei, şi-au creat un nume respectat în breaslă, dar care, între timp, au intrat în jocul perfid al manipulării