Există oameni cu care mângâi păsări. De fiecare dată, orice ai încerca să le propui şi oriunde-ai vrea să-i duci, că ei şi fac, şi merg, şi umblă, te uimeşti că nu ştiu să devină adezivi. Sunt păsărari de meserie, adică-ţi cresc şi-ţi vând, pe mai nimic, un loc stabil pe aripile lor. De fiecare dată altul, însă la fel de sigur şi de bun. Nici cald, nici frig. Normal era să spun rece. Dar asta e o vorbă cu pietre.

Nevătămaţii ăştia sunt puţini, iar, între ei, şi mai puţini sunt cei nevătămabili. Oamenii ăştia sunt nişte monştri infailibili. Nimic nu-i poate atinge. Nimic din ce-aş putea face şi niciuna dintre neputinţele sau nefacerile mele. Ăştia sunt oamenii care mă îndeplinesc pe mine. Cei pentru care nu trebuie să mă îmbrac niciodată pentru că nu mi-e frică niciodată lângă ei.

Nu-mi caută dedesubturile volatile şi nu-mi măsoară aria. Uneori, în preajma lor, mă simt proastă, dar mi-e bine. Liniştitor. Nici măcar nu mă gândesc la vreun status temporar. Nici ei. Mă lasă să cred c-aş putea muri proastă, iar lor le-ar fi egal. Nu trebuie să le demonstrez nimic. Nu umblă cu lupe la ei. Nişte fericiţi.

Invulnerabilii ăştia mă fac pe mine să fiu om în multe feluri. Nenumărabile. N-au motive să mă primească. Nu-mi sunt din sânge. Nici raţiuni de ţinere nu au. Nu le sunt de niciun folos. Mereu mă mir că ei nu mă aruncă din toate vârfurile de copaci înalţi, de unde le alcătuiesc eu cu sârg legiuni de nervi niciodată mărunţi.

Nu, sigur că nu sunt mulţi. Ţi-am spus deja asta. N-au cum fi. Cei mulţi sunt ăia care-mi mănâncă mie zilele, cu nemulţumirile lor, cu reproşurile lor, cu spaimele lor, convertite-n istericale. Ăia care-mi seacă limfa, scoţându-mi ochii că nu-i iubesc destul, că nu-mi pasă de ei, că nu-i sun, că nu-i caut. Că eu niciodată nu. Mă rog, nu chiar niciodată… Exagerează.

Puţinilor ăstora chiar n-am ce să le fac. Să ştii că asta nu