De mai bine de doi ani de zile, subiectul asigurărilor de locuinţe a ţinut în „suspans" românii, elementele care au suscitat acest interes fiind, bineînţeles, cuvintele „obligatoriu" şi mai ales „amendă".

Primele discuţii referitoare la introducerea asigurărilor obligatorii de locuinţă au demarat în 2002, între Guvern şi Banca Mondială. Pornind de la expunerea României la riscurile de catastrofă, statul a urmărit înfiinţarea acestui sistem pentru protecţia cetăţenilor împotriva catastrofelor şi dezastrelor naturale, concomitent cu eliminarea presiunilor asupra bugetului public şi bugetelor locale.

După îndelungi amânări şi discuţii, în august 2008 Guvernul a adoptat proiectul de lege (Legea nr. 260/2008), iar un an mai târziu este înfiinţat PAID - societate care emite poliţele de asigurare obligatorii (din care făceau parte 13 asigurători). În iulie 2010, PAID emite prima poliţă de asigurare a locuinţelor (PAD) care acoperă trei riscuri - inundaţii, alunecări de teren şi cutremur. Prima este de 10 şi 20 euro, în funcţie de materialele din care este construită locuinţa şi o valoare asigurată de 10.000 şi, respectiv, 20.000 euro. Restul sumei până la preţul real al locuinţei urma să fie acoperit de asigurarea facultativă.

Fiind un proiect social, sistemul urmărea să asigure o protecţie minimă pentru deţinătorii de locuinţe asigurabile - 8,3 milioane la nivel naţional -, din care la acel moment doar 15% aveau asigurare. Cei care nu îşi încheiau poliţele urmau să fie sancţionaţi de către primari cu o amendă de până la 500 lei. În acest context, până la începutul lunii noiembrie 2010 fuseseră emise circa 125.000 de poliţe PAD.

Unde s-a pierdut ritmul?

Nici nu începuse bine vânzarea poliţelor când, pe finele anului 2010, Parlamentul a adoptat un amendament la Legea nr. 260/2008: proprietarii care s-au asigurat individual împotriv